Documentul 6

Muzeul virtual al foametei din Basarabia

Documentul 6

Moscova
Kremlin, anticamera t. Stalin
de la cet. Nichifor Maria Alexandrovna
RSS Moldovenească, raionul Călărași,
orașul Călărași, str. Sadovaia nr.2

[înregistrată la 31 august 1949][1]

            Neavând nici o atenție din partea autorităților locale din raionul nostru, eu am decis să mă adresez nemijlocit Dumneavoastră, mizând să primesc un răspuns tot atât de corect cum sunt toate legile sovietice, emise de Kremlin.

            Poate nu este prea frumos că am decis să mă adresez Dumneavoastră, dar scuzați-mă, durerea mea s-a adunat de mai mult timp în inima mea îmbătrânită și involuntar mă împinge să îmi împărtășesc durerea cu Dumneavoastră, să aflu adevăratele legi sovietice, ca după această să pot muri liniștită.

            … M-am născut în anul 1887 în orașul Kameneț-Podolsk, sunt de naționalitate poloneză. Studiile primare și medii le-am făcut la Chișinău, acolo am și absolvit cursurile de trei ani de felcer-acușer, după care am susținut examenele la Universitatea din Odesa și am obținut calificarea de ajutor medical. M-am căsătorit cu un român care deținea o funcție administrativă la inspectoratul sanatorial din orașul Chișinău. În anul 1936 a decedat. Din anul 1912 locuiesc în orașul Călărași, fără întrerupere în toată această perioadă am activat la Spitalul raional, după necesitate, în cazul nașterilor complicate sau la chemări mă deplasam prin satele raionului. La Spitalul raional mai lucram și la farmacie în calitate de farmacist. În perioada ocupației Basarabiei am continuat să activez doar la Spitalul raional, în toate secțiile ceea ce mi-a permis să acumulez o experiență medicală bogată. După eliberarea Basarabiei, în anul 1940 eu am fost chemată să activez în policlinică, fiind promovată în funcția de șef al spitalului veneorologic.

            În anii războiului pentru apărarea patriei[2] eu am continuat să lucrez în Călărași, consultând gratuit  bolnavii la domiciliu și acordând ajutor medical populației.

În această perioadă spitalul a fost transformat în spitalul militar pentru nemți. Prin diferite modalități făceam rost de medicamente și pansamente pentru populația bolnavă, care a rămas fără vreun ajutor din partea ocupanților. În orașul Călărași a fost înființat un lagăr pentru prizonierii de război sovietici. Sub pretextul că făceam diferite servicii creştineşti eu am profitat că sunt văduva unui invalid român participant la primul război mondial, decorat, și când au început a fi aduși prizonieri sovietici găseam posibilități de a le duce mâncare și papiroase luptătorilor noștri se ce aflau în prizonierat. Bucurându-mă de popularitate în rândul băștinașilor, eu am adunat haine și încălțăminte pentru prizonieri, aflam parola noaptea și riscându-mi viața mă duceam în lagăr ca să transmit lucrurile. În toate cazurile eram ajutată de fiul meu și prietena lui Palaghia Otreșco, tatăl căreea este cizmar, repara încălțămintea și cosea mănuși pentru prizonieri.

            Când au fost alungați românii și nemții în anul 1944, în spitalul eliberat au început a veni răniți și în măsura înaintării oștirilor noastre mie mi-au fost împuterniciți nouă luptători grav răniți pentru a-i trata, asigura cu hrană, albiturile necesare și inventar. Aceste obligațiuni eu le-am îndeplinit cu succes până la însănătoșirea tuturor.

Concomitent spitalul primea bolnavi în regim de laborator și staționar și la insistența comunității mobilizată pentru a acorda ajutor, din propria inițiativă eu am organizat toate măsurile posibile pentru a satisface toate necesitățile spitalului, asigurându-i condiții normale de lucru. Ambulatoriul și spitalul au fost transferate în clădirea consiliului orășenesc unde eu am început să muncesc la începutul anului 1945. În timpul epidemiei de tifos exantematic concomitent lucram în laborator și am fost delegată în satul Novaci[3] unde am deschis o baracă, cameră de dezinfectare și baie și cu săpunul obținut clandestin (am tăiat propria capră), făceam rost de gaz lampant și ser, și deja în primăvara anului 1946 am lichidat focarul de epidemie fără a avea vreun deces, doar datorită îngrijirii permanente a bolnavilor.

Când m-am întors am fost transferată la dispensarul venerologic, unde am lucrat până în septembrie 1947, după care invalidă fiind m-am eliberat din propria inițiativă.

Actualmente sunt în relații strânse cu populația deoarece eu le-am făcut mult bine în perioada războiului. Eu consider că pe parcursul activității mele profesionale am adus mult folos statului, eu am sperat că puterea sovietică va aprecia activitatea mea, dar s-a întâmplat cu totul în alt mod.

Câtă jale și lacrimi am vărsat în această perioadă, câte speranțe în viitor am avut. Puterea locală nu a apreciat munca mea, au ignorat vârsta mea înaintată și mi-au provocat multe răni adânci care nu se lecuiesc.

Și iată, necunoscând legile sovietice, considerându-mă neîdreptățită nici moral, nici material, m-am decis să aflu dreptatea la Kremlin. Autobiografia am expus-o detaliat la începutul scrisorii, nu am preamărit nici cu o iotă faptele expuse, ceea ce poate să confirme orice localnic din raionul Călărași, unde eu am lucrat 36 de ani.

Eu am avut o gospodărie bună, dar din cauză că nu mai pot aduce folos statului, pentru că sunt bătrână și nu mai sunt în stare să prelucrez pământurile am decis ca via și terenul arabil să-l dau în sovhoz. Via în sovhoz așa și nu a mai ajuns deoarece a fost împărțită între persoane particulare, o parte și-a atribuit-o președintele sovietului sătesc, iar cealaltă parte – lucrătorii de la raion. Eu nu mă consideram o gospodină rea și și spre marele meu regret când m-am interesat de starea viilor am fost uimită în primul rând că via nu a trecut în proprietatea statului, în al doilea rând de sutuația dezastruoasă în care a ajuns. Mi-a fost foarte dureros să văd că frumoasa mea vie a ajuns în așa stare la fel ca și via pe care o deține președintele sovietului orășenesc și șeful finanțelor din raion. Eu și-au atribuit cele mai bune vii, dar le-au nenorocit, deoarece acestea erau prelucrate gratuit de către subalternii acestora.

Iată aceasta este o adevărată exploatare a muncii străine și gratuite! Dar lor li se permite totul deoarece ei sunt conducători și tot timpul vor avea dreptate.

Dar oare e numai aceasta? De câte ori își depășesc atribuțiile de serviciu, discreditând astfel organele sovietice în fața poporului simplu.

Iată ce atitudine au avut față de mine. Ei mi-au distrus frumoasa mea vie, semănând-o cu grâu și porumb. Au tăiat copacii fructiferi, din nuci şi și-au făcut mobilă. Și nu este un caz singular. Oamenii zeci de ani au crescut vii și livezi, iar ei într-un an le-au distrus complet. Când a aflat despre aceasta președintele comitetului executiv tov. Fadeev, acesta a fost revoltat și a spus că pentru aceasta ei merită să li se taie capul. Dar, el nu a fost în stare de unul singur să se împotrivească de aceea mie mi-a fost jenă să mă adresez, cu atât mai mult că eu sunt locuitoare a orașului, dar nu a raionului. Dar despre această obrăznicie eu am scris o plângere, în care solicitam ca să mi se permită ca singură să-mi prelucrez via, deoarece este insuportabil să accept situația creată, iar roada să o dau la stat. Răspuns satisfăcător nu am primit și cu mare regret am fost nevoită să accept situația creată.

Plângerea mea a fost un motiv de luptă deschisă cu puterea locală și din acele zile eu zilnic eram insultată. Primul lucrul ce au decis să-l facă este că m-au înscris în listele chiaburilor, m-au taxat la un impozit imposibil de achitat 9423 ruble. La calcularea mărimii impozitului au fost luate în considerație și veniturile de pe pământurile și via pe care le-am dat. Ca răspuns eu am expediat o plângere procurorului sperând că acesta real va clarifica situația, dar acesta nu a clarificat nimic, ci a direcționat plângerea mea comitetului orășenesc, care fiind enervați de plângerea mea m-au inclus în categoria exploatatorilor, chipurile eu trăiesc pe baza mincii străine. Evident a fost doar un motiv pentru că eu nu am exploatat pe nimeni.

Este adevărat că anul 1947 a fost un an flămând, fără roadă. La mine în chirie a locuit un rănit sovietic ce avea o mână paralizată Drapievskii Stepan și Boiko Maria, o bătrână de 65 de ani pentru care am obținut permisiune ca s-o plasez în casa invalizilor, dar așa și nu am reușit pentru că a decedat. Apare întrebarea? Peteam sau nu să îi exploatez pe acești oameni? Eu am văzut că nu pot găsi adevărul pe care îi caut și pe care îl promovează legile sovietice. Ei au inventariat toată averea mea, mobilă și imobilă și au venit să o confisce.

Eu eram îngrozită. Eu mă zvârcoleam ca peștele pe uscat de durere, pe care nu aveam cu cine să o împărtășesc. În acea perioadă unicul fecior care lucra contabil la Banca de Stat, a fost trimis în Donbas, în mină și deoarece împlinise 21 de ani a fost chemat să-și facă serviciul militar. La o așa vârstă eu am rămas singură și având o vârstă înaintată cu un stagiu de muncă de 42 de ani, oare chiar nu eram în stare să-mi permit un ajutor la gospodărie? Pe care eu l-ași remunera, îmbrăca și hrăni.

Nu trebuie să uităm că Moldova nu s-a adaptat complet legislației sovietice și nu a fost colectivizată în întregime, fiecare deținea mai mult pământ decât mine și în timpul lucrărilor sezoniere angaja forță de muncă. Acestea erau regulile și puterea locală foarte bine cunoștea aceasta, dar deoarece eu nu am avut trecere la ei, am nimerit în categoria chiaburilor-exploatatori. Eu am realizat că impozitul fixat va trebui să-l achit, de aceea am vândut două vaci: una ce îmi aparținea, cealalta era vaca nepoatei, aceste vaci eu le foloseam ca forță de tracțiune, restul sumei am adunat-o cu ajutorul țăranilor, din recunoștință pentru grija ce am avut-o față de familiile lor, fiecare mi-a dat câte puțin, în așa mod, eu m-am achitat cu dânșii definitiv.

Peste o perioadă de timp ei m-am impozitat a doua oară deja cu 7885 ruble, dar nu mai aveam unde mă plânge, deoarece oriunde nu scriam redirecționau scrisoarea la comitetul executiv orășenesc. Fiind deznădăjduită eu am fost nevoită să mă conformez cu ceea ce se întâmplă în jurul meu. Bani deja nu mai aveam și ca să mă răsplătesc cu ei și am fost nevoită să pun sub sechestru lucrurile mele. Dar și aici ei au încălcat limitele legii.

În pofida faptului că lucrurile au fost evaluate la cele mai mici prețuri, ei au luat de la mine mai multe lucruri decât ar fi trebuit așa încât eu să mă achit cu suma taxată. Lucrurile valoroase ei le-au luat la prețuri de nimic și asta cu scopul ca să ia cât mai multe lucruri. Casa în care locuiam cei de la asigurarea de stat au estimat-o la 22830 ruble, iar când au venit cei cu sechestru au apreciat-o cu 7120 ruble și aceasta în situația în care cu ceva timp în urmă am asigurat-o pe un an reeșind din prețul de 22830 ruble. Aceasta s-a făcut cu scopul de a lua cât se poate de multe lucruri din contul sumei taxate. Vreau să enumăr mai jos ce au luat ei și la ce prețuri:

Garderobă – 50 ruble
Oglindă – 20 ruble
Cană smălțuită – 50 ruble
Casă de locuit, apartament cu patru camere – 7120 ruble
Vin, oligote, 100 kg – 500 ruble
Butoi pentru vin – 10 ruble
Saci de trăsură – 30 ruble
Căruţă pentru cai – 100 ruble
Sunduc mare din lemn – 10 ruble
Covoare din lână, patru bucăți – 280 ruble
Cântar – 50 ruble
Teasc pentru poamă – 100 ruble

            Lucrurile au fost confisctate printr-o decizia a judecății, dar le-au luat de două ori. Prima dată pe data de 28 iunie 1948, iar a doua oară pe data de 7 iulie 1948. Lucrurile confiscate au fost înregistrate în două acte și valorau 8420 ruble, adică cu 535 ruble mai mult decât eram eu datoare, mai mult, am fost impusă să achit cheș 535 ruble. Mi-i interesant să știu aveau ei oare dreptul să confisce lucruri în sumă ce depășește valoarea taxată. La prețuri simbolice ei mi-au confiscat până la ultimele lucruri, iar pe mine m-au alingat în șură. Iată așa au procedat cu mine de parcă ași fi un element nepotrivit al puterii sovietice. Ei mi-au luat până și lucrurile de primă necesitate. Îndeosebi îmi este obijduitor că ei nu au vândul lucrurile confiscate așa cum ar fi trebuit, dar le-au împărțit între dânșii, eu consider că aceasta este o căpătuială ușoară. Revoltată și insultată, eu ași vrea să știu în ce bază ei procedează așa? Și mi s-a răspuns, că în baza legilor sovietice. Dar eu cunosc că legile sovietice sunt corecte și nu aduc omul la sărăcie. Eu nu prea pricep aceste lucruri, niciodată nu am auzit de așa legi, dar cunosc că dictatura sovietică este dictatura proletariatului, cu alte cuvinte, legile sovietice trebuie să protejeze liniștea și viața cetățenilor, să-i susțină ca să-și dezvolte propriile gospodării.

            Oare eu nu aparțin categoriei de femei singuratice viața cărora este protejată de legislația sovietică? Toată viața mea eu m-am dedicat-o poporului, iar la bătrânețe nu pot găsi susținere la statul în care poporul are rolul cel mai important?  Doar din considerentul că autoritățile locale au pică pe mine. Oridecâte ori și oriunde am scris în republica mea, oricum până la urmă scrisorile ajungeau la aceeași oameni și eu rămâneam vinovată.

            Eu nu vreau să spun că nu am nimic, dar trebuie de clarificat cum eu am adunat. În toată viața mea eu am agonisit acea gospodărie pe care au calificat-o de chiaburi. Având două ha de vie bună, în fiecare an eu aveam venituri și când nemții au ocupat zona noastră din aceste venituri eu i-am ajutat pe oamenii simpli și pe prizonierii sovietici. În acea perioadă eu nu aveam nimic cu nemții, aveam o relație strânsă cu populația. Datorită faptului că soțul meu era vestit la români, eu mă bucuram de oarecare popularitate printre autorități și puteam liber să-i ajut pe prizonierii sovietici. Din timp cunoșteam parola, eu mă deplasam în lagăr cu produse și papiroase. Până în prezent trăiește în Călărași acea femeie cu ajutorul căreea nu o singură dată am făcut aceste lucruri. După eliberarea Moldovei în seama mea au fost lăsați nouă luptători sovietici bolnavi, netransportabili. Eu i-am îngrijit, tratat și hrănit, i-am întors la viață. Atunci când Moldova a fost eliberată, tot eu conduceam cu activitatea spitalului, mai mult, având o relație strânsă cu poporul, ei m-au ajutat să hrănăesc bolnavii pe parcursul a două luni. Pentru că am furat de la nemți eu aveam multe medicamente și instrumente pentru pansare cu care am readus la viață mulți bolnavi și răniți. Toate acestea au avut loc la noi în Călărași și toate faptele pot fi dovedite.

            Acum, după cele expuse, vreau să aflu de la Dumneavoastră adevărul. Oare faptele mele nu sunt eroice? Oare faptele mele nu merită atenție? Oare eu nu mi-am riscat viața făcând așa lucruri? Oare mie, unei femei în vârstă cu un stagiu de muncă de 42 de ani nu îmi este obijduitor de atitudinea indiferentă ce o au față de mine? Doar din considerentul că nu i-am făcut pe plac președintelui consiliului orășenesc și șefului secţiei financiare pentru că eu niciodată nu am slujit puterii individuale, ci întotdeauna poporului muncitor, care până în prezent apreciază munca mea, iar autoritățile locale foarte bine cunosc acest lucru. Eu nu cer de la Dumneavoastră ca să-mi restituie bogăția mea, eu sunt o femeie bătrână și singuratică, ea mie nu îmi trebuie, iar feciorul este tânăr și va agonisi, dar până la lacrimi mi-i obijduitor că am fost adusă în această stare, călcându-mi în picioare activitatea mea profesională.

            Oare este scumpă bogăția? Este scumpă demnitatea pe care eu așa și nu am văzut-o, nemeritând nici o atenție din partea autorităților locale. Deși sunt insultată și umilită, totuși ași vrea să știu dăcă legile sovietice tolerează astfel de fapte? Eu foarte mult mi-ași dori ca aceste lucruri să fie verificate, iar cei vinovați să fie pedepsiți. Eu nu cer ca să-mi fie întoarsă casă și lucrurile confiscate. Acum sunt mulțumită. Mi-am reparat bucătăria și m-am mutat din șură. În această bucătărie cu ceva timp în urmă a locuit sora şefului secţiei financiare de la raion, care nicidecum nu vroia să o elibereze, dar eu prin judecată totuși am obținut mutarea acesteia. Acum cu mine locuiește o soră medicală de la spital, cu chirie, bani de la ea eu nu iau, dar știu că nu sunt singură. Și fata mă ajută prin gospodărie. Eu trăiesc din ajutoarele țăranilor, deoarece deja îmi vine greu să lucrez, iar începând cu luna ianuarie 1948 au încetat să-mi mai plătească pensie. Iată aceasta m-a și determinat să Vă scriu și să Vă solicit să mă ajutați, să interveniți ca să-mi plătească pensia din momentul încetării achitării, în caz contrar până când mai pot sta la întreținerea țăranilor?

            Vă rog din tot sufletul să analizați plângerea mea si să mă ajutați cu achitarea pensiei. Eu doresc foarte mult să-mi răspundeți, indiferent de răspunsul ce îl voi primi.

Cu respect M. Nichifor.

20/VIII/1949.


[1] Scrisori către Stalin sau Spovedaniile celor ocupați (1947-1953), Editor Mariana S. ȚĂRANU, Chișinău, 2014, Pontos, pag. 201-208.

[2] Se referă la Războiul Germano-Sovietic.

[3] Actualmente satul Novaci, comuna Tuzana, raionul Călărași.

Un share sau un like ajută ca informația să ajungă la cât mai mulți!