Slobozia Mare – Mihai Sanghin

Muzeul virtual al foametei din Basarabia

Slobozia Mare – Mihai Sanghin

Mihai Sanghin, în perioada 1945-1948 a exercitat funcția de împuternicit agricol de sector, agitator, luptător pentru lichidarea analfabetismului[1]: la alegerile fin februarie 1947 eram membru al comisiei electorale de sector, sediul căreea era în casa lui Ghiță Golea. Listele alegătorilor au fost întocmite din timp, iar cu două săptămâni înainte de votare numărul de alegători la sectorul nostru a fost transmis la raion. La votare l-am avut ca împuternicit pe un oarecare Trubițîn. Timpul de votare expira. Când s-au mai controlat listele, s-a văzut că 60 de alegători nu s-au prezentat la votare. Pe urmele celor neprezentați fost trimiși membri ai comisiei, agitatori. Datele aduse erau zguduitoare: 60 de alegători nu s-au prezentat – erau morți de foame. Și numai timp de două săptămâni. Cazul era cu adevărat grav. Putea fi calificat ca un act de sabotaj. Împuternicitul se trăgea de păr. „Ce să mă fac, se văicăra dânsul? Voi avea de a face cu NKVD-ul. Cineva din Comisie a propus: să votăm pentru cei decedați, iar după votare să se dee date suplimentare, despre mortalitate. Așa și am făcut.  

Înscrierea la cantină

Prin martie 1947 situația era deosebit de grea. Mureau oamenii de foame cu zecile de suflete. Toți împuterniciții agricoli am fost chemați la sovietul sătesc de către același Trubițin. Ni s-a ordonat să trecem prin sectoare și să stabilim numărul de muribunzi, care după aceea trebuiau să fie înscriși la cantina sovietului sătesc. Indicațiile erau stricte: din fiecare sector nu mai mult de 12-15 persoane. Eu și cu activiata Mașa Iancu am fost repartizați pe sectorul nr. 12, care cuprindea strada „28 iunie” de azi pe ambele părți de la Gore Ilău până la Călin Grecu pe strada V.Pocoi. Îmi este greu să povestesc ceam văzut. La David Pană pe un par lângă sobă ședeau patru copii numai piele și oase. Când am deschis ușa la Sanda Carapostol ne-a lovit în nas o duhoare de cădeai jos. Tăiaseră un câine și îl fierbeau. Cei trei copii istoviți, care mișcau numai din ochi, își așteptau răbdător porția. La Gheorghe Stoicescu, hămurarul, copii găsiseră în pod potloage de hamuri, pe care le pârjoleau pe plită, iar după aceea rodeau din ele. Și așa aproape în toate familiile. Am înscris pentru cantină vreo 50 de oameni. Drept că îmi era teamă de reprezentantul raionului, dar nu aveam ce face. La selisovet[2] am fost luat la rost. Îi zic: „Tovarișci ipolnomicennîi[3], tot sectorul nr.12 moare de foame”. Și mi-a primit lista.   

Ajutoare

În primăvara lui 1947 am început să primim ajutoare din Rusia: păpușoi și grâu de primăvară, chipurile de semănat. Dar pentru mulți acest ajutor a fost fatal. Văzându-se odată la bulgur fiert după atâta foame, cu mațele subțiri ca foița, se îndopau bine și asta le era sfârșitul. Fiind președinte al comitetului părintesc, deseori mă întâlneam cu directorul școlii Ruvin Iacob Nașper, un evreu de prin părțile Bălților.

Odată în prezența soției sale Sara am avut o așa convorbire.

  • Bade Mitea, dacă nu erau luate grăunțele și nici un ajutor nu vă dădeau, scăpați de foamete?
  • Nu am fi murit de foame, îi răspund, că din sat erau mulți gospodari, care nici nu duceau contul la pâine. Din harmane grăunțele erau împinse cu greblele de scândură direct în gropile pentru păstrare. Și, desigur, la nevoie ne-am fi împrumutat unul de la altul. Dar așa au venit golanii cu niște sulițe de fier lungi cu care ne-au bortelit la rând și vetre, și sobe, și cuptoare și ne-au măturat totul.

Prin iulie 1947 foametea a pătruns de-a binelea și în familia mea destul de numeroasă. Pe un timp ne-a salvat Costache Drăgoi. Dânsul semănase harmanul cu orz și de acum dădea în pârg. Cam peste o zi soția se ducea la dânsul cu cerșitul. Aduna câte o poală de spice mai îngălbenite, stăpânul i le cântărea și venea acasă cu această mână. Grăunțele mai întâi le prăjeam puțin pe o tinichea, apoi le râșneam, iar după aceea fierbeam cașa. Dar o dată soția a pregătit cașa prea subțire. A mai tăiat întrânsa frunze de chița popii, dar tot nu e îngroșa. Văzând una ca asta soția s-a dus la vecinul F.Chiriac să ceară o mână de niscaiva făină. Și a i-a dat ceva, nu mai știu ce. Cum numai a adăugat aceasta făină cașa noastră parca s-a împietrit. Dar am mâncat cu lăcomie, după ce am și căzut la pat. M-au salvat, se vede, câteva castroane de zeamă rară de la cantină.  

În primăvara lui 1948 eu și Costache Drăgoi, ca cei mai activi luptători pentru lichidarea neștiinței de carte, am participat la o întrunire raională. Ne-am dus cu o bedarcă. Întrorcându-ne, l-am luat cu noi și pe instructorul de pioneri Nicolae Florea. Intrând în sat și trecând pe lângă ograda lui Dumitru Palade, condrumețul nostru a spus:

  • Că această familie toată a pierit de foame sunt și eu vinovat.

Noi ne-am holbat ochii unul la altul, neînțelegând nimic. Însă Nicolae Florea a prelungit să vorbească:

  • În toamna lui 1946 am fost și eu introdus într-o grupă de rechizitori. Intrând în această ogradă trimisul de la raion mi-a ordonat să urc pe scară să văd dacă în pod sunt grăunțe. Am intrat pe jumătate în gura podului. Acolo era o grămăjoară de secară. Pentru un moment am ezitat: Ce să fac? Să spun drept înseamnă a-i sorti pe acești oameni la pieire. Să-i mint pe cei de la raion mă temeam. Și frica a învins. Le-au măturat din pod toată secara – șapte banițe. Așa a pierit sărmana familie[4]. 

[1] Mărturiile le-a colectat Ion Gnatiuc.

[2] În românește sovietul sătesc.

[3] În românește tovarășe împuternicit.

[4] Viața satului, 1990, 15 august.

Un share sau un like ajută ca informația să ajungă la cât mai mulți!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *